CUM ERA SF. FILUMEN, NEOMARTIRUL SAMARIEI
Acum 6 ore
Concupiscenţa
cerşeşte. Iubirea nu cerşeşte, iubirea cere o şansă şi când răspunsul
zăboveşte, intră în sala de aşteptare. Ar fi o idee interesantă, să
creăm săli de aşteptare pentru îndrăgostiţi… Marșul pentru Viață de la Paris – 40.000 de participanți au cerut protecția vieții umane
Eu știu unde voi fi pe 22-23 martie! Tu știi unde vei fi? Vino la Marșul pentru Viață!
„Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…”Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.
dragostei, de care noi uităm. Este vorba
de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la
aceasta – de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească
pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea
ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar,
pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori
bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu
este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca
omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi
lucrul acesta e de mare însemnătate.””Mai ţii minte? Ai desenat că de la toate obiectele şi de la toţi oamenii câte un fir se duce într-un punct. Aşa e construită lumea. Mai întâi, am fost toţi la un loc, într-un întreg. După aceea, toţi am fost risipiţi, dar de fiecare este legat un fir, acesta de care suntem traşi înapoi. Şi de aceea, toată lumea se va aduna din nou într-un punct.”
O amintire aparent banală îmi vine acum în minte. Îmi amintesc cum mâncam, într-o vară de postul Maici Domnului, zacuscă cu roşii împreună cu verişoara mea. Nimic nu mi se părea mai bun în zilele acelea. Banala zacuscă era mai gustoasă în compania ei, pentru că râdeam mereu pe seama noastră, pentru că ne bucuram că suntem împreună după atât de mult timp. Ne aminteam de păţăniile din copilărie şi ziua ni se colora îndată. Nu ştiu de ce ţin minte toate astea... Poate pentru a-mi da seama că nu contează cât de bogată îţi este masa, ci cu cine împarţi tot ce ai.... Fiecare amintire este un rând scris pe care îl recitesc şi care îmi oferă putere să continui drumul.Vă invit să vizionați o realizare video scurtă, dar plină de substanță.
Liviu Rebreanu și Fanny Rădulescu s-au cunoscut pe terasa Oteteleșanu din București (situată pe locul unde se află astăzi Palatul Telefoanelor), unde, pe atunci, se adunau mai toți artiștii vremii. I-o prezentase bunul său prieten, Emil Gârleanu. Ea, absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică, era actriță și scriitoare. El stârnise deja interesul prin nuvele publicate în revistele literare. Iată cum își mărturisea Liviu Rebreanu, în 1912, iubirea pentru Fanny.
Căci iubirea cere supunere, o supunere
oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să
aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.
Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi
mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi,
cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea
şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani
începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…![]() |
| Liviu Rebreanu împreună cu Fanny și fetița acesteia, Puia. |
© Blogger templates Sunset by Ourblogtemplates.com 2008
Back to TOP